iulian1984
706 poze   52066 vizite

3 0standardul jucatorului de botosani

NUMELE RASEI:

Jucator de Botosani

INCADRARE:

Face parte din grupa porumbeilor de zbor si joc cu coada ingusta si ciocul mijlociu.

ORIGINE:

Format in deceniul al patrulea al secolului trecut de catre Constantin Frunza din Botosani,prin incrucisarea jucatorilor de Eaineti cu tobosarul german si cu jucatorii ieseni cu 2 moturi,”capete colorate”.

APTITUDINI DE ZBOR:

Zbor de semi-inaltime, de scurta durata, cu joc frumos.

CAPUL:

Are o formă rotunjită.
La toate varietăţile de Jucători de Botoşani, penele de pe frunte formează o rozetă (centru de rotaţie – conform Goessler) perfect rotundă, cât mai mare ca suprafaţă şi grosime, compactă, denumită popular ”cucui”. O sugestivă descriere a acestuia o realizează profesor doctor Peterfi Ştefan , în cartea sa „Creşterea porumbeilor”, referindu-se la două rase care au constituit pietrele de temelie în crearea Jucătorului de Botoşani: „ La jucătorii de Iaşi, toboşarii de Buhara, se formează pe frunte un moţ rotund, foarte dezvoltat, în formă de rozetă, numit „trandafir”.” El se aseamănă cu o bască, cochet aşezată pe fruntea păsării, pe care o şi acoperă, o dată cu cea mai mare parte a ciocului, cotul gurii, fruntea, genele, şi o mare parte din creştetul capului. Cele mai apreciate exemplare sunt cele la care ,,cucuiul” acoperă complet ciocul sau chiar îi depăşesc vârful.
Sub nici o formă nu se admit, în componenţa cucuiului frontal, pene având orientarea înafara discului rozetei, deasupra sau dedesubtul acestuia.
În acest sens, pot fi menţionate câteva posibilităţi:
1. penele mici de la baza ciocului, situate imediat lângă umflăturile nazale, uneori chiar şi următoarele, dinspre centrul cucuiului frontal, sunt orientate drept în sus, perpendicular pe suprafaţa rozetei, sau, chiar, împrăştiate haotic, în toate direcţiile. Aceasta constituie cea mai gravă greşeală la Jucătorul de Botoşani, iar exemplarele care prezintă acest defect sunt denumite ,,panţâre” şi sunt, de obicei, eliminate.
Dacă, în cazuri cu totul excepţionale (ultimul descendent rămas dintr-o linie deosebită, posesor al unor alte calităţi deosebite, etc.) se impune păstrarea unui asemenea exemplar, atunci urmaşii acestuia vor fi urmăriţi şi selectaţi cu cea mai mare stricteţe.
2. aproape la acelaşi nivel de risc precum cel anterior, putem situa şi apariţia unor mici rozete laterale, uneori foarte mici, aflându-se sub ,
''umbrela” cucuiului frontal, alteori mai mari, spargând, efectiv, cucuiul, în lateral.
3. ,,întreruperi” ale cucuiului, care constau în aparenta lipsă a unor ,,felii” (sectoare de cerc) din discul cucuiului. În realitate, penele nu lipsesc, sunt doar orientate în alte direcţii decât cele fireşti, modificându-se, astfel, densitatea lor în diferite zone ale cucuiului.
4. cucuiul ,,bretonat”.
În loc să fie uniform răspândite, ca nişte raze, în jurul centrului, jumătate din penele cucuiului frontal sunt orientate, cu precădere, spre creştetul capului, iar cealaltă jumătate sunt orientate spre cioc. În felul acesta se creează o linie de demarcaţie între cele două jumătăţi, o linie mediană situată la mijlocul cucuiului, partea dinspre cioc apărând ca un veritabil breton .
Acest defect nu afectează la fel de grav ca primele trei, forma şi aspectul corect al cucuiului frontal, dar, ca orice greşeală, e bine să fie evitat.

În concluzie, oricare defecte ce duc la deformarea cucuiului frontal în orice fel, se încadrează în categoria de maximă gravitate pentru rasa ,,Jucători de Botoşani”.

CEAFA:

Analizând ceafa Jucătorului de Botoşani, distingem două varietăţi:
I. Jucător de Botoşani „cu un singur cucui” („cucuiat pe nas”, în denumirea populară).
Este vorba de acele exemplare ale acestei rase care au doar cucuiul frontal, ceafa fiind nemoţată.
II. Jucător de Botoşani „cu două cucuie” sau dublu moţat.
Menţionăm aici Jucătorii de Botoşani care, pe lângă cucuiul frontal au şi ceafa moţată („cucui pe cap”sau „pieptene”, în expresie populară).
În cazul acestora, pe ceafă penele sunt dispuse într-un moţ mare, semicircular (un arc de cerc perfect) care înconjoară partea posterioară a capului, din spatele unei urechi pană la cealaltă şi care, la exemplarele cele mai reuşite, în dreptul fiecărei urechi se poate termina într-o mică rozetă. Aceste rozete laterale simetrice sunt cu atât mai apreciate cu cât sunt mai mari în diametru.
Dintre problemele ce se pot ivi aici, putem enumera:
1. Cucuiul de pe ceafă nu se întinde de la o ureche la alta. Acest defect este cu atât mai supărător, cu cât cucuiul de pe cap este mai scurt în lungime.
2. ,,Întreruperi” ce apar în cadrul cucuiului de pe ceafă, aidoma celor ce se pot ivi la cucuiul frontal.
3. Penele cucuiului de pe ceafă nu formează o linie continuă, unele fiind răsfirate mai în faţă sau mai spre spatele păsării.
In final, pentru a rămâne cu o idee cât mai clară asupra structurii şi dispunerii celor două formaţiuni de pene (cucuiul frontal şi cucuiul de pe ceafă ), considerăm drept edificatoare descrierile generale realizate de către profesor doctor Peterfi Ştefan şi, respectiv, arhitectul Feliciu Bonaţiu, în lucrările lor : „Creşterea porumbeilor” şi, respectiv, „Rasele de porumbei din România ” :
„Cea mai mare parte a penajului porumbelului este formată din pene de acoperire, numite şi tectrice, care dau forma corpului. Penele de acoperire sunt fulgii scurţi de pe cap şi gât, penele de pe capacele aripilor, etc.
Penele de acoperire ale porumbelului sunt în general netede şi concordante, adică se acoperă parţial, unele pe altele, la fel ca ţiglele de pe acoperişul unei case. Direcţia creşterii penelor este uniformă , din faţă spre spate, deci vârfurile penelor sunt îndreptate spre spate sau lateral, faţa penei spre exterior, iar dosul penei spre corp.
La unele rase domestice, direcţia creşterii penelor de acoperire suferă o schimbare fundamentală. Astfel, de la caz la caz, penele capului, gâtului, pieptului, abdomenului, aripilor, au vârfurile îndreptate înainte sau în sus; tija penei rotindu-se în acelaşi timp în jurul axei sale, face ca faţa penei să rămână orientată tot spre exterior. Goessler a arătat că rotirea penelor se face în jurul unor centre de rotaţie; între două centre, de-a lungul unei linii de delimitare, penele se îndreaptă spre cele două direcţii opuse. La rasele de toboşari şi zburători cu moţ pe cioc (porumbei jucători dublu – moţaţi de Ardeal şi de Iaşi) se găseşte un centru de rotaţie a penelor în regiunea frunţii, iar moţul de la ceafă este format din două centre situate îndărătul urechilor.”

OCHII:

La Jucătorul de Botoşani, ambii ochi trebuie să fie identici la culoare (este vorba, desigur, de culoarea irisului acestora): amândoi ochii ,,albi” (culoarea irisului este albă) sau amândoi ochii ,,negri” (culoarea irisului este brun-închis spre negru).
Există şi exemplare care au amândoi ochii ,,sparţi” (pe fondul alb al irisului apar mici pete colorate) dar, în prezent, acestea sunt mai puţin apreciate decât cele din primele două categorii.

GEANA:

Este inelul format în jurul ochilor de către marginile pleoapelor.
La Jucătorul de Botoşani geana este categoric albă, „geană moartă”.

CIOCUL:

Este de grosime medie spre mare, având culoare deschisă (alb).
Doar la exemplarele complet colorate în negru, respectiv la cap – negri se mai poate admite o uşoară tentă spre negru a culorii ciocului.
- Dacă măsurăm lungimea acestuia deasupra, de la linia la care se termină fruntea şi încep umflăturile nazale, până la vârful ciocului, notată LC, găsim valori cuprinse între 10 →15 mm.
- Dacă se măsoară strict lungimea mandibulei (componenta inferioară a ciocului) de-a lungul liniei comune acesteia cu maxilarul superior, găsim valori cuprinse între 13 →18 mm.
La Jucătorul de Botoşani, tendinţa permanentă a fost, este şi se menţine în continuare aceea de a selecta exemplarele cu ciocul cât mai scurt.
În contextul menţionat, ciocul prea lung, mult ieşit de sub cucuiul frontal (porumbei „ciocoşi” ) sau prea subţire, sunt considerate greşeli.

GÂTUL:

La Jucătorul de Botoşani gâtul are o ţinută verticală şi este uşor curbat spre spate.
Are o lungime medie, fiind excelent proporţionat cu restul corpului.
Este suficient de gros încât să se îmbine armonios cu pieptul lat.
Ca o curiozitate, putem aminti aici faptul că de-a lungul anilor au apărut, fără vre-o selecţie specială, exemplare care prezentau un foarte elegant ,,jabou” (unele pene de pe faţa anterioară a gâtului, situate pe linia verticală de mijloc a acestuia, sunt orientate spre marginile laterale ale gâtului, formând o aşa-zisă ,,cravată”).

PIEPTUL:

Este lat, bombat şi uşor ridicat, purtat mândru.

SPINAREA:

Este lată, având o uşoară tendinţă de subţiere spre coadă, înclinându-se progresiv către aceasta.

ARIPILE:

Au o anvergură An (distanţa dintre vârfurile aripilor desfăcute) cuprinsă între 57→69 cm.
Lungimea aripii lipită de corp, notată La (de la cotul anterior până la vârful remigelor primare) este cuprinsă între valorile 21 → 24 cm. Niciodată lungimea aripilor, la Jucătorul de Botoşani nu trebuie să depăşească lungimea cozii.
Din punct de vedere al ţinutei aripilor, distingem două situaţii, permanent şi în egală măsură prezente de-a lungul existenţei acestei rase:
1. aripi trenate, vârfurile acestora fiind purtate sub coadă, la diferite distanţe faţă de suprafaţa pe care stă sau se deplasează porumbelul, pe care o pot inclusiv atinge
2. aripi purtate pe coadă, astfel încât remigele primare „se odihnesc” pe rectricele exterioare.
Subliniem, aici, faptul că exemplarele trenate ale acestei rase, având coada purtată mai ridicat sau nu, au fost totdeauna puse la loc de cinste de către crescătorii de Jucător de Botoşani, existând, de-a lungul timpului, mulţi dintre ei care menţineau în crescătoriile lor doar asemenea exemplare.
Atât statistic, dar şi genetic, între cele două categorii nu există nici un fel de diferenţă, ele generându-se reciproc: exemplarele din prima categorie produc exponenţi ai celei de a doua şi invers. Acest lucru se realizează de la sine, în mod natural, fără nici un fel de intervenţie specială din partea crescătorului, deci reprezintă, deja, un atribut definitiv stabilizat al acestei rase.

COADA:

Are lungimea Lo (lungimea rectricelor mijlocii) cuprinsă între valorile 11,5 → 14,5 cm.
Coada este relativ îngustă. Ea este compusă, în general, dintr-un număr de 12 – 14 rectrice, purtate mai strâns sau mai răsfirat, dar totdeauna formând un plan comun. Nu se admit spaţii libere între rectricele cozii .
Aşa cum de obicei se întâmplă şi la alte rase de porumbei, la exemplarele trenate uneori coada este purtată mai ridicat.
Din aspectele menţionate până aici, lesne putem sesiza că niciodată nu vom întâlni Jucători de Botoşani la care linia cozii să fie orientată sub linia spatelui (cele două linii să formeze un unghi situat complet sub linia spatelui). Aceasta ar constitui o greşeală de poziţie.
În general, glanda uropigiană este prezentă, dar există şi exemplare la care aceasta lipseşte.

PICIOARELE

Au lungime mijlocie. Aceasta, măsurată de la locul de îmbinare a piciorului (a coapsei acestuia) cu trunchiul, până la talpă, de-a lungul piciorului întins, notată Lp este cuprinsă între 7→9 cm.
Picioarele sunt acoperite cu pene, inclusiv pe degete. Penajul picioarelor formează ,,încălţătura”. După lungimea penelor ce o alcătuiesc, aceasta poate fi: mică, medie (mijlocie) sau mare (depăşind 8→10 cm). Evident, cea mai apreciată variantă este ultima (încălţătură cât mai mare).
Penajul picioarelor este dispus astfel:
- penele de pe gambă sunt orientate spre spate, formând ,,pintenul”; la exemplarele cu încălţătură mare, acesta fiind foarte lung, mătură efectiv, în urma porumbelului, suprafaţa pe care acesta se deplasează
- penele de pe fluierele picioarelor şi de pe degetele acestora formează împreună un evantai, frumos răsfirat în jurul piciorului; acest aspect este cel mai bine evidenţiat la exemplarele cu încălţătura mare, care par a avea, din acest motiv, ,,două rânduri de aripi”
După cum uşor putem sesiza, la această rasă dimensiunea încălţăturii este extinsă într-un interval suficient de larg. Din acest motiv, dispunerea inițială a inelului pe piciorul puilor, trebuie cu mare atenție urmărită, astfel încât, la cei cu încălțătura foarte bogată, la maturitate, el să nu ajungă să stranguleze piciorul, ducând la disconfortul sau chiar la rănirea păsării, iar în încălţătură să nu se ivească, datorită lui, un spaţiu liber între pene, total inestetic.
Inelul trebuie dispus totdeauna lângă genunchi (locul în care se articulează oasele gambei cu fluierul piciorului), de obicei dedesubtul acestuia, sub penele de pe gambă (penele pintenului) şi deasupra penelor mari de pe fluiere. Dacă dispunerea penelor încălţăturii nu permite această variantă, inelul se poate amplasa, eventual, chiar şi deasupra genunchiului, pentru a nu afecta în nici un fel forma şi armonia încălţăturii, respectiv integritatea piciorului păsării.
Dimensiunea inelului destinat marcării Jucătorului de Botoșani este de 10 mm.

PENAJUL:

Este des şi lipit de corp.

VARIETĂŢI DE CULOARE ŞI DESEN:

Jucătorul de Botoşani este o rasă care, la capitolul „culoare”, respectiv „desen” (repartizarea culorilor pe corp) dispune de posibilităţi nelimitate:
-Jucătorul de Botoşani unicolor, are pe toată suprafaţa corpului aceeaşi culoare. Aceasta poate fi absolut oricare dintre culorile şi nuanţele posibile pentru penajul unui porumbel, fără nici un fel de restricţie: alb curat, negru curat, galben curat, roşu curat, castaniu (ciocolatiu) curat, etc.
- Jucător de Botoşani cu dungi pe aripi.
În acest caz, în general şi penele mari ale cozii prezintă un chenar.
Astfel, întâlnim: vineţi cu „dunguliţe”(tresele de pe aripi), argintiu dungat, castaniu (ciocolatiu) dungat, etc.
- Jucătorul de Botoşani solzat.
Şi aici este posibilă orice variantă: solzi pe vânăt (gut), solzi pe roşu (trestiu), etc.
- Jucătorii de Botoşani pagi au, pe fondul colorat al penajului, capul, extremitatea superioară a gâtului, abdomenul, încălţătura, remigele primare şi coada albe. Culoarea fondului poate fi, ca şi la unicolori, absolut oricare posibilă: pagi pe negru, pagi pe roşu, pagi pe galben, pagi pe castaniu, pagi pe vânăt, etc.
Ca întindere şi formă, zona albă comună capului şi gâtului, la pagi, poate fi asemănată cu zona colorată, de asemenea comună capului şi gâtului, la cap-coloraţi. Astfel, delimitarea zonei albe amintite, în raport cu zona colorată ce o înconjoară, în cazul pagilor, trebuie să fie cât se poate de riguros marcată, întocmai ca zona colorată a capului şi gâtului la cap-coloraţi. Şi aşa cum la cap-coloraţi, pe culoarea capului şi gâtului, nu trebuie să apară pete albe, tot aşa nici la pagi, în zona albă a capului şi gâtului nu trebuie să existe deloc pete colorate ! Pagii care prezintă acest defect sunt denumiţi „ falcaţi “ .
La pagi, desenul (culoarea) trebuie să fie încheiat în faţă, ca un frac. Existenţa albului pe guşă şi / sau pe piept (desen „spart”, „pagi sparţi”) este considerată greşeală..
-Jucătorii de Botoşani cu spatele colorat („speţi”).
Pe fondul alb curat al întregului corp, doar spatele porumbelului este colorat simetric şi uniform. Astfel, pata colorată de pe spate apare ca o „inimioară” (aproximativ un triunghi isoscel cu vârful spre coadă).
După culoarea „inimioarei”, distingem: „spate negru”, „spate roşu”, „spate galben”, „spate castaniu”, „spate vânăt”, etc.
- Jucători de Botoşani căpăciţi („capace”).
Pe fondul alb curat al întregului corp, aripile au capacele integral colorate. Ca şi în cazurile anterioare, capacele pot avea orice culoare posibilă. Prin urmare, există: „capace pe galben”, „capace pe roşu”, „capace pe negru”, „capace pe castaniu”, „capace pe vânăt” (în acest ultim caz putând fi prezente pe capac şi „dunguliţele”), etc.
-Jucătorii de Botoşani pestriţi.
La aceştia alternează penele albe cu cele colorate. Acestea se găsesc în număr aproximativ egal, uniform repartizate pe toată suprafaţa corpului. Distingem astfel: pestriţi pe roşu, pestriţi pe galben, pestriţi pe castaniu, pestriţi pe negru, pestriţi pe vânăt, etc.
Primul penaj al puilor, la această categorie este, de obicei, unicolor. După prima năpârlire apar penele albe, al căror număr creşte tot mai mult după fiecare năpârlire anuală, astfel încât, la vârsta de 3 - 4 ani tot penajul este uniform pestriţat.
- Porumbei albi cu capul colorat: „cap-negru”, „cap-roşu”, „cap-galben”, „cap-castaniu”, etc.
Aceştia au penajul corpului alb, iar capul şi extremitatea superioară a gâtului colorate (în negru, roşu, castaniu, galben, etc.).
La Jucătorii de Botoşani cu un singur cucui, culoarea capului „coboară” pe gât în general simetric, de jur împrejur pe aceeaşi distanţă, formându-se aproximativ un ,,con de culoare” pe capul şi gâtul păsării. Uneori ,,conul” de culoare este asimetric, deoarece culoarea ,,coboară” mai mult pe partea din faţă, spre pieptul porumbelului decât pe partea posterioară a gâtului acestuia.
La Jucătorii de Botoşani cu două cucuie, culoarea capului „coboară”, în general, doar pe partea din faţă a gâtului, având o formă asemănătoare cu cea a unui şorţ. Pe partea posterioară a gâtului, dimpotrivă, albul urcă mai sus, căre cap. Acest lucru este natural: la cap-colorații cu un singur cucui, penele de acoperire din acea zonă a gâtului, sunt colorate și cuboară în jos, constituindu-se în parte integrantă a ,,conului”, la baza acestuia de pe spatele gâtului; la cap-colorații cu dublu moț aceleași pene sunt orientate în sus, spre vârful capului, formând ,,cucuiul” de pe spate Marginea de jos a ,,șorțului” poate fi: dreaptă (şorţ ca un trapez isoscel, cu baza mare în jos şi vârfurile uşor rotunjite), ovală sau chiar rotundă.
La jucătorii „cap-coloraţi”, dimensiunea desenului poate fi absolut oarecare, începând cu exemplare care au desenul doar până „sub cioc” (au colorat strict numai capul, restul corpului, cu gât cu tot, fiind alb) şi terminând cu exemplare la care „şorţul” sau „conul” coboară mult în jos, pe tot gâtul, către piept. Oricare dintre aceste variante sunt la fel de corecte, dar, de obicei, un porumbel „cap-colorat” este cu atât mai apreciat cu cât desenul este mai mare, mai extins pe gâtul păsării.
Indiferent de situaţie, însă, desenul (zona colorată de pe cap şi gât) trebuie să fie ,,retezat”, adică delimitarea acestuia (marginea „şorţului” sau a „conului”) față de culoarea albă a fondului, ce urmează imediat în continuare, trebuie să fie precisă. Linia de demarcaţie trebuie să fie simetric rotunjită sau perfect dreaptă. Dacă este diformă, prezentând tot felul de abateri de la simetrie, în sus sau în jos de-a lungul gâtului, se consideră greşeală.Tot greşeli se consideră:
a. apariţia petelor albe pe suprafaţa colorată a capului şi gâtului (greşeală gravă)
De-a lungul timpului s-a observat că, dacă un pui din varietatea ,,cap-colorat” prezintă pene albe pe suprafaţa colorată a capului, respectiv a gâtului încă de la primul penaj, atunci la fiecare din năpârlirile ce vor urma este posibil, nu şi obligatoriu, să se adauge, în detrimentul celor colorate, alte şi alte pene albe. În felul acesta se formează, în cele din urmă, chiar pete albe, acolo unde ar trebui să fie culoare. Cu cât aceste pete albe sunt mai mari, cu atât defectul este mai grav.
b. apariţia petelor colorate pe fondul alb al penajului corpului
La „cap-coloraţi”, situaţia fondului alb al corpului se aseamănă, întrucâtva, cu cea de la pestriţi. Mai exact, dacă la primul penaj, la cei mai mulţi dintre pui, fondul alb este din start curat (în special la cap-galbeni şi cap-roşii), se ivesc şi situaţii (mai ales la cap-castanii şi cap-negri) în care fondul este foarte”murdar” iniţial, adică majoritatea penelor de pe corp au, spre vârf, culoarea de pe cap. După fiecare din năpârlirile următoare, însă, fondul „se curăţă”, locul penelor „murdare” căzute fiind luat de pene albe. Cele care se menţin cu încăpăţânare sunt, de obicei, petele ceva mai mari, compacte, formate din pene colorate integral. Din fericire şi acestea se diminuează, e drept, doar puţin câte puţin, odată cu trecerea anilor.
Un caz aparte îl constituie cap – negrii „brumaţi”, respectiv cap – castanii „brumaţi”.
În cazul lor, culoarea capului poate sa apară şi pe corp, dar nu sub formă de pete, ci suflată „uniform” şi foarte fin, pudrată. Plastic, ne putem imagina o foaie de hârtie peste care se aşează un indigo. Îl atingem foarte uşor, iar apoi îl îndepărtăm. Pe foaie vom avea, atunci, în faţă, fondul „brumat”.
Acest lucru, însă, este interzis la cap-galbeni şi cap-roşii, la care culoarea albă a corpului trebuie să fie perfect curată.

DURATA SI MANIERA ZBORULUI:

Jucatorul de Botosani este, in general un zburator de semiinaltime cu aptitudini bune de joc. De-a lungul timpului au aparut exemplare avand un joc de exceptie( chir pana la rangul de cazator)

DEFECTE MAJORE :

-Lipsa incaltaturii;
-Tinuta corporala necorespunzatoare( ex. corp purtat orizontal);
-Ciocul lung sau prea subtire;
-Defecte ale cucuielor, pene din cadrul lor orientate gresit, cum ar fi, de exemplu : pene iesite din planul rozetei, drept in sus, chiar deasupra ciocului sau aparente intreruperi ale cucuielor;
-Schelet masiv;
-Corp mare;
-Geana rosiatica la unicolori;
-Desenul pagilor spart;
- Ochi sparti sau ciacari;
-Prezenta unor pete albe in desenul colorat al capului.

APRECIERE:

Impresie generala, forma si marimea moturilor, incaltatura, ochii, genele, ciocul desenul su culoarea

Marimea inelului:

10 mm.



Albumul selectat nu contine nici o poza.








Comentarii album • 0
Acest album nu are incă nici un comentariu.
Către: iulian1984

Mesaj:
Mesajul a fost trimis.
Trimite mesaj Înapoi Nu poți trimite un mesaj fără conținut! Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje. Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp. A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.